Bazar bizar

Pe Radu Paraschivescu îl ştiţi de la emisiunile sportive, în care aduce mereu un ton echilibrat într-un haos verbal, din paginile cărţilor a căror scriere l-a pla­sat în rândul celor mai citiţi scriitori români contemporani, dar şi prin traducerile făcute din ope­rele marilor nume ale literaturii universale. Urmărindu-l, nu poţi să nu remarci că Radu Pa­ras­chivescu are acel farmec discret al unei anumite bur­ghe­zii in­­te­lectuale, tot mai rar întâl­nit în zilele noastre.

IEŞEANUL - Sunteţi auto­rul unei cărţi devenită rapid best seller în România, şi anume, „Ghidul nesimţi­tu­lui“. De ce credeţi că a simţit românul nevoia să cumpere acest pseudo-îndrumar pen­tru nesimţiţi?
RADU PARASCHIVESCU - „Ghi­dul nesimţitului“ a avut un succes de vânzări pe care nu l-a anticipat nimeni. Cu 50.000 de exemplare vândute, el a ieşit din logica unei epuizări normale de tiraj. Motive? Mai multe la nu­măr. În primul rând, cred că pe mulţi i-a atras titlul - un magnet care a stârnit curiozitate. Poate că publicul ar avea o reacţie ase­mănătoare dacă i s-ar oferi, de pildă, „Ghidul pedofilului“. Ar bănui că e vorba de o glumă, dar ar fi tentat să vadă - pe propriul buzunar - în ce anume constă ea. Încârligarea citi­to­rului prin titlu s-a mai petrecut în Ro­mâ­nia. Cuvântul „prost“, de exem­plu, e un excelent ca­talizator de lectură (sau, în orice caz, de achiziţie). Humanitas a publicat „M-am hotărât să devin prost“ de Martin Page şi „N-o citi dacă eşti prost“ de Tibor Fischer, ambele cu vânzări remarcabile. „Poten­ţia­lul erotic al soţiei mele“, apărut tot la Humanitas, face parte din aceeaşi categorie. Dar titlul e doar unul dintre mo­tive.
Succesul cărţii mele a fost determinat şi de altele: o foarte bună campanie de promovare şi marketing, relativa noto­rie­tate pe care o dobândisem între timp ca fiinţă stranie, care scrie cu egală plăcere despre sport, televiziune şi literatură, popu­la­rizarea pe care a făcut-o acestei cărţi „Evenimentul zilei“, unde semnez două articole pe săptă­mână, protezele literare oferite de Andrei Pleşu şi Şerban Foarţă (care mi-au scris o prefaţă, res­pectiv un prolog în versuri) şi - nu în ultimul rând - detenta fru­moasă a colecţiei „Râsul lumii“, în care a apărut „Ghidul“.

- Prin „Bazar bizar“, un volum foarte drag dumnea­voastră, invitaţi cititorul să pătrundă în „România pul­sa­tilă şi absurdă a ultimilor ani“. Judecând după scrie­ri­le amintite până acum, pă­reţi a fi un scriitor care sim­te enorm şi vede monstruos. Această acuitate a simţurilor nu constituie, la un moment dat, o povară pentru un om care îşi doreşte o existenţă nor­mală într-o ţară aşij­derea ?
- Deocamdată, „Bazar bizar“ e cartea care cred că mă re­pre­zintă cel mai corect. E literatură sută la sută - o literatură la care încerc să mă întorc acum, cu o carte pe care sper s-o lansez la Bookfest. Nu sunteţi singurul care observă că „simţ enorm şi văz monstruos“, amicul Tudorel Urian mi-a făcut cândva o des­criere asemănătoare. „Bazar bizar“ este un tort al imedia­tu­lui, cu unsprezece felii care lasă în gură mai multe gusturi. Cu precădere sărat şi acru, dar şi un strop de amărui. Cât despre dulce... nu aşteptaţi aşa ceva de la un diabetic. În altă ordine de idei, nu mă simt împovărat de acuitatea senzorială de care pomeneaţi. Chiar mă bucur că am spirit de observaţie şi ceea ce se cheamă „ochiul şi urechea străzii“. Îmi plac aromele vieţii cotidiene (nu toate, desigur). Iar pentru un scriitor al imedia­tului, o ţară ca România e mană cerească. Ia gândiţi-vă că aş fi trăit la Oslo sau Aarhus. Cu tot felul meu postcaragialian de-a simţi enorm şi de-a vedea monstruos, m-aş fi uitat cum se usucă vopseaua.

- Fenomenul fotbalistic au­tohton intră în această ecu­aţie a grotescului des­cri­să în „Bazar bizar“? Aţi pu­tea transforma lejer per­so­na­jele din circoteca cam­­pio­natului în eroii unor povestiri cu nuanţe absurde?
- Aici vă cer înţelegere. Cu puţin timp în urmă, mâhnit de anumite lucruri, m-am delimitat public de sport şi de co­men­tarea lui. Am anunţat că nu mai scot un cuvânt pe această temă. Ră­mân un privitor particular (şi nu compulsiv, ca până acum). Sunt în doliu după felul cum se prac­tica şi se comenta sportul când am intrat în breaslă. Adaug însă că există o povestire în „Bazar bizar“, cu titlul „Animal plan(e)t“, în care personajele sunt şefii de galerie ai echipelor de fotbal.

- Pe lângă comentarea eve­nimentelor fotbalistice, v-aţi asumat şi o altă postură ingrată, cea de cronicar tv. Te­leviziunea tinde să pro­mo­veze aceleaşi valori stră­vezii ca şi paginile ziarelor de sport. După ce de­co­nec­taţi telecomanda, ce vă ră­mâ­ne pe retină după ur­mă­rirea acestui univers vizual împes­triţat cu glorii meteo­rice ?
- Nu mi-ar plăcea să creadă cineva că, făcând cronică TV, port o cruce sau mă sacrific. Dacă m-ar stingheri această postură, aş abandona-o urgent. Că există personaje care apar abuziv la televizor şi au deja ro­lul unor factori de stres, asta e altceva. Însă n-aş vrea să fiu căinat pentru cât mi-e dat să suport. Nu e cazul. Scriu despre excesele şi găunoşeniile la care asist, dar şi despre lucrurile bune care luminează uneori e­cranul. Nu mă limitez la Van­ghelie, Zăvoranu, Prigoană sau Columbeanu, nu mă ocup doar de kitsch-ul catodic. Atrag aten­ţia şi asupra formelor de fal­sificare a realităţii la care recurg anumite posturi, după cum salut emisiunile cu miez, personajele onorabile, ideile bune. Pre­do­mină tonul şi articolele critice, dar asta nu înseamnă că sunt un cusurgiu iremediabil, un ins prost dispus şi imposibil de bucurat. Nici vorbă. La o son­da­re rapidă a memoriei, pot spune că am scris, printre alţii, despre Alexandru Solomon, Cătălin Ştefănescu, Jon Anderson, Ste­phen Fry, Danny Boyle, Horia Pa­tapievici, precum şi despre o serie de filme, concerte şi emi­siuni care mi-au plăcut.

- Aţi tradus peste 60 de cărţi semnate de autori ce­lebri. Eu cred că tăl­mă­cirea unei cărţi aproape că în­seam­nă rescrierea ei de că­tre traducător, acesta fiind supus unui efort si­mi­lar cu cel al autorului. În a­ces­te con­diţii, nu devine frustrant ano­ni­ma­tul tradu­că­torului ?
- Discuţia despre anonimatul traducătorului e mai largă. E de înţeles frustrarea lui, dar tre­buie înţeles că, în clipa când îşi în­cepe munca, traducătorul îşi asumă din capul locului o formă severă de anonimat. El e fa­tal­mente vioara a doua. Ferească Dumnezeu să devină prima! Traducătorul e un cascador tex­tual, nimic mai mult. O dublură, o proptea bilingvă, o umbră cu un contur imprecis, un (re)cre­ator de plan secund, silit să prac­tice o gimnastică fraze­o­logic-lexicală care să nu cio­bească sub nici o formă ori­gi­nalul. Sigur, la asta se adaugă anonimatul concret al meseriei. Nimeni nu întoarce capul pe stradă după Antoaneta Ralian, Irina Mavrodin, Andrei Ionescu sau Sorin Mărculescu, fiindcă aceşti oameni apar la televizor într-o viaţă de câte ori apare Silviu Prigoană într-o seară. În plus, încă există edituri care-l exilează pe traducător în sub­solul paginii a patra, cu litere mici, sub ISBN şi alte detalii teh­nice. După ştiinţa mea, la ora asta doar editura EST încearcă să ofere o anume vizibilitate tra­ducătorului, plasându-i numele pe coperta întâi. Nu mai vorbesc de plata traducerilor, care e curată batjocură.

- Coordonaţi la Editura Humanitas colecţia „Râsul lumii, „o panoplie a umo­ru­lui universal“. Prin prisma aces­tei îndeletniciri, ce atri­bute i-aţi ataşa tipului de umor românesc ?
- În colecţia „Râsul lumii“ apar de obicei scriitori străini, dar, culmea, marile succese de public le înregistrează românii: Andrei Pleşu, Mihai Găinuşă şi - cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă - cel care vă răspunde la aceste întrebări. Îmi vine greu să definesc umorul românesc, căci el e, ca multe alte produse ale noastre, volatil şi incon­stant. Din punctul meu de ve­dere, la români, ironia devine prea des şi prea repede băşcălie, zeflemea, miştocăreală, luare în pleasnă. Suntem sardonici sau abrazivi în doi timpi şi trei miş­cări. În schimb, avem resurse firave de autoironie. Or, un om devine admirabil când ştie să râdă şi de sine, nu doar de alţii.

- Fotbal şi literatură. Două patimi intense. Ce le apropie şi ce le desparte ?
- Nu (mai) ştiu ce e fotbalul. Dar ştiu că literatura înseamnă viaţă, talent, cearcăne şi plă­cere.