Cel mai bun primar al Iaşului

Scarlat Pastia şi-a dărâmat magazinele, care îi aduceau venituri substanţiale, dorind să înalţe în locul lor un teatru impunător

Care a fost cel mai bun pri­mar al Iaşului de altă­dată? Probabil cei mai mulţi s-ar gândi la Nicolae Gane sau la Vasile Pogor. Prea puţini îşi mai aduc aminte de Scarlat Pastia, un primar extraordinar, corect şi altruist, care a lăsat lucruri importante Iaşului, cu preţul sacrificării pro­priei averi. Hotelul Traian şi cimitirul Eternitatea sunt doar două dintre locurile-simbol pe care Iaşul le-a moştenit de la el. Pastia a devenit faimos, printre altele, pentru faptul că se recla­ma singur la Primărie.


Cine a fost Scarlat Pastia?

Scarlat Pastia (1827-1900), pe care puţini par să şi-l mai aducă aminte, a fost primar al Iaşului în perioada războiului de inde­pen­denţă.
Deşi a deţinut funcţia doar doi ani de zile, între 1877-1879, acesta s-a remarcat prin corec­titudine, generozitate şi altru­ism. Pastia nu s-a născut în Iaşi, ci într-o co­mună din judeţul Galaţi. În Iaşi, viitorul primar şi-a făcut studiile şi a ales să devină avocat. Aici a deţinut mai multe magazine, situate pe străzile Lăpuşneanu, Arcu sau în Piaţa Unirii, şi  hotelul Romania, fostul hotel Petru Bacalu, situat pe locul ac­tualului cinematograf Victoria, în faţa căruia s-a dansat Hora Uni­rii în 1859.
În perioada în care a fost pri­mar, Scarlat Pastia a deţinut şi funcţia de epitrop la Epitropia Sfântul Spiridon, care avea sub administrare Spitalul cu acelaşi nume. Proprietar al unei averi consistente, primarul Pastia a refuzat să fie plătit cât a ocupat scaunul primăriei.


Exces de corectitudine
Atunci când era vorba de corectitudine, Scarlat Pastia, fie el primar sau epitrop, mergea până la extrem. Soarta a făcut ca acesta să conducă, simultan, două instituţii de primă impor­tanţă din Iaşi, care adeseori fă­ceau schimb de adrese oficiale.
Rudolf Suţu îşi aminteşte cum într-o zi primarul Scarlat Pastia observă, trecând prin fa­ţa Spi­ta­lului Sf. Spiridon, “nişte canaluri prin cari se revărsau apele din ograda spitalului în stradă”.
Imediat, primarul, nervos tri­mi­se personal o adresă Epi­tro­piei prin care cerea să fie re­zolvată urgent această pro­ble­mă.  A doua zi, epitropul Scarlat Pastia citind adresa trimisă de pri­ma­rul Scarlat Pastia îi trimise răs­puns scris că problema era ve­che şi nu putea fi rezolvată. Ziua urmă­toare, primind răspunsul epitro­pului, primarul scrise o nouă adresă prin care îl înştiinţa că în cazul în care problema nu va fi rezolvată, va trimite oame­nii de la serviciul tehnic pentru a as­tu­pa cu forţa canalele cu pricina. Răspunsul epitropului Pastia către primarul Pastia nu se lăsă mult aşteptat.
Epitropul îl ame­ninţa pe pri­mar că “dacă pri­măria va astupa zisele cana­luri, Epitropia va face proces şi va cere daune sim­ţi­toare”.  Unde s-a terminat a­ceas­tă bătălie biro­cratică Pastia vs Pastia, cine a învins, primarul sau epitropul, nimeni nu mai ştie.


Edilul Scarlat Pastia
Din dorinţa de a înfrumuseţa oraşul şi de a lăsa ceva ieşenilor, Scarlat Pastia şi-a dărâmat ma­gazinele, care îi aduceau veni­turi substanţiale, dorind să înal­ţe în locul lor un teatru im­punător. Propunerea făcută de acesta a fost respinsă de edilii oraşului. În locul teatrului, Pastia a în­ce­put să construiască Hotelul Traian.
Din nefericire, cheltuielile i-au depăşit cu mult puterile fi­nanciare, astfel încât a pierdut atât Hotelul Romania, cât şi noul hotel, în favoarea Credi­tu­lui Urban, unde le ipotecase.
Ru­dolf Suţu relata că “din un spirit umanitar lăudabil”, con­ducerea Creditului Urban a decis ca bă­trânului Pastia să-i fie lăsat un apartament din Hotelul Ro­ma­nia şi mesele să-i fie asigurate zil­nic de către res­ta­urantul Tra­ian.
În anul 1882, Gustav Eiffel, înainte de a deveni faimos în Ame­rica prin Statuia Libertăţii şi în Franţa prin Turnul de la Paris, termina  Hotelul Traian din Iaşi. Scarlat Pastia s-a arătat întot­deauna interesat de înfrumuse­ţarea oraşului. Acesta a făcut par­te, alături de Constantin Lan­ga şi Neculai Drossu, din Comi­te­tul supraveghetor care l-a ajutat pe Mitropolitul Iosif Naniescu să reclădească Mitropolia, care era în ruină din 1839, de când se pră­buşise cupola cea mare. Câţiva ani mai târziu, pe data de 23 aprilie 1887, Pastia lua parte, ală­turi de ceilalţi ieşeni şi de regele Carol I, la inaugurarea Mitro­poliei.


Protectorul artiştilor
În noaptea de 17 februarie 1888, clădirea Teatrului de la Cop­ou era mistuită de flăcări. Ar­tiştii rămaşi fără sediu au ce­rut în nenumărate rânduri aju­torul primarului Nicolae Gane, fără a primi niciun răspuns. Cel care a venit în ajutorul artiştilor a fost acelaşi Scarlat Pastia care, aşa cum am amintit deja, a in­ten­ţionat - premonitoriu, cu câţi­va ani înainte ca nefericitul in­cident să se fi petrecut - să ridice un nou teatru. Fostul primar, ne­dorind ca oraşul Iaşi să rămână fără una dintre importantele sale in­sti­tuţii de cultură, a trans­for­mat sala restaurantului Hote­lului Romania în sală de spectacole.
A inaugurat-o  în 1889, după ce ulterior a mărit-o şi înălţat-o, construind trei rânduri de loje. În Sala Pastia au jucat, chiar la inaugurare, Aristizza Roma­nescu şi Grigore Manolescu, doi artişti foarte îndrăgiţi de pu­bli­cul ieşean din acea vreme. Sala era folosită nu doar de artişti, ci şi de partidele politice, pentru întruniri publice.


Ctitorul Cimitirului Eternitatea
În anul 1868, Pastia dona un loc generos numit “Via lui Dragoş“, în Tătăraşi, în scopul de a fi amenajat ca cimitir al urbei. Până atunci, în Iaşi funcţionau doar cimitirele bisericeşti. În actul de donaţie, viitorul primar punea trei condiţii: 1. cimitirul să poarte numele Eternitatea şi să aibă ca motto un verset din psal­tire: “Omul ca iarba. Zilele lui ca floarea câmpului”, 2. în curs de doi ani să se pregătească spaţiul donat pentru a putea servi ca cimitir şi 3. să se paveze o stradă din valea Cacainei (actualul Bu­le­vard Rosetti) până la cimitir. Stra­da să fie cunoscută sub numele de strada Eternităţii. Donatorul îşi rezerva dreptul de a anula do­naţia în cazul în care nu se res­pectau condiţiile date. Pe poarta cimitirului, inginerul M.Tzoni, ignorând dorinţa donatorului, a proiectat inscripţia “Moartea este viaţă”, alta decât cea stipulată în actul de donaţie. În ciuda acestui mic incident, Pastia nu şi-a retras donaţia. Mai mult, în timpul cât a fost primar s-a preocupat ca locul să fie cât mai bine sistematizat.


Recunoştinţă târzie
S-ar putea crede că, după câte a făcut pentru Iaşi, poste­ri­tatea i-a fost recunoscătoare a­cestui om generos care şi-a sa­crificat propria avere şi şi-a de­dicat viaţa urbei în care şi-a petrecut cea mai mare parte a vie­ţii.
Acest lucru s-a întâmplat în­să târ­ziu. La 13 decembrie 1900, Scarlat Pastia a murit sărac şi uitat. Ironia sorţii a făcut ca mult timp să nu se ştie unde anume a fost înmormântat. După mai multe cercetări minuţioase, la 28 decembrie 1992, mormântul lui Scarlat Pastia din cimitirul Eternitatea a fost marcat cu o placă comemorativă şi sfinţit.
 

 

Versiune mobil | completa