Comoara din castelul de la Stânca

Imaginile cu domeniul de la Stânca se mai păstrează secvenţial în arhiva DJAN. În fotografii, Petrescu şi Mignon Nichiu pe treptele castelului şi, în medalion, intrarea în castelul de la Stânca Fotografii oferite prin amabilitatea DJAN IAŞI

Astăzi, Sânca  este doar un sat oarecare din comuna Victoria, la 16 kilometri distanţă de oraşul Iaşi. Aşezarea este săracă, oamenii de asemenea. Deşi pare greu de imaginat, în urmă cu câteva sute de ani, satul se învecina cu un semeţ castel aparţinând bogaţilor boieri Rosetti-Roznovanu. De altfel, chiar numele localităţii a fost, pentru o vreme, Stânca Roznovanu.

Naşterea castelului de la Stânca

Boierii Rosetti-Roznovanu au fost celebri în epocă pentru bogăţia lor. În secolul XVII, la Stânca a fost ridicat pentru prima oară un conac boieresc.
La începutul secolului XIX, vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu dispunea construirea pe locul vechiului conac a unui impunător castel. În preajma acestuia se afla un parc şi o biserică, ce a fost construită în paralel cu castelul.
Încă de la începuturile sale, palatul s-a impus prin combinaţia de bun gust şi lux desăvârşit. Radu Rosetti amintea în scrierile sale că „Roznovanu era un bărbat foarte bogat, căruia îi plăcea să ţie casă mare şi să desfăşoare un lux deosebit. El a clădit marea şi frumoasa curte de la Stânca, lângă Ieşi, şi a sădit împrejur grădina care o înconjură“.
Reşedinţa s-a bucurat de prestigiu nu doar din cauza bogăţiei pe care o etala, ci şi din cauza musafirilor care i-au trecut pragul. Dintre oaspeţii de marcă, de la începutul secolului XIX, acelaşi Rosetti îi menţiona pe Kuşnicov şi pe Krasno-Milaşevici, care au urmat succesiv la conducerea Divanului între 1808 şi 1812. Primul dintre musafiri îşi petrecea chiar întreaga vară la castel.
Tot în această perioadă, castelul de la Stânca a fost gazda a trei baluri fastuoase, pentru organizarea cărora s-au cheltuit sume enorme de bani. Balurile s-au dat în onoarea lui Alexandru Moruzzi, în 1803, cu ocazia zilei ţarului, iar în 1833 şi în 1834 pentru a sărbători sosirea la Iaşi a ambasadorului turc Musir Ahmed  Paşa.

Castelul de la Stânca, adăpostul îndrăgostiţilor
În anul 1836, după moartea lui Iordache Roznovanu, castelul şi moşia de la Stânca intrau în proprietatea primului său fiu, Nicolae. Acesta a sporit faima castelului, atât prin creşterea colecţiilor de cărţi şi obiecte preţioase, cât şi prin invitaţii de rang înalt care au trecut, în continuare, pragul castelului.
Spre deosebire de tatăl său, Nicolae a avut o viaţă amoroasă tumultoasă. Vasile Panopol îi face, în scrierile sale, un scurt portret descriindu-l ca fiind „vanitos bărbat de o frumoasă şi senzuală înfăţişare“, „fiind un mare cuceritor de inimi“. A doua căsătorie a sa cu Maria (Marghioliţa) Ghica Comăneşti a stârnit un imens scandal în protipendada ieşeană.
Dragostea pasională a lui Nicolae pentru Marghioliţa, una dintre cele mai frumoase moldovence ale secolului al XIX-lea, a provocat în epocă numeroase discuţii deoarece aceasta era căsătorită cu bătrânul şi bogatul logofăt Constantin Sturdza. Pentru a scăpa de insistenţele inoportune ale junelului Nicolae, Sturdza plecă cu soţia la Odessa şi Kiev, după care o trimise la Ruginoasa. La palatul de la Ruginoasa, logofătul îşi puse soţia sub pază. O sută de oameni aduşi special pentru acest lucru şi fiul său, Săndulache Sturdza, nu au reuşit să ţină piept pasiunii Roznovanului, care o răpi pe Marghioliţa, ducând-o pe moşia sa de la Stânca.
Gheorghe Sion, secretarul lui  Constantin Sturdza, descria întreaga scenă: „Roznovanu îşi anunţă vizita, casa fu pusă în stare de apărare, însă arnăuţii vistiernicului au pătruns în locuinţă, unde în capul scării se aţinea bravul Săndulache care apără cu curaj cavaleresc onoarea părintelui său. Sărmanul tânăr fu înjunghiat cu un hanger în piept“. Nicolae s-a căsătorit cu Maria departe de Iaşi, în Bucovina, în anul 1842.

Moştenitorii moşiei şi castelului de la Stânca
Marghioliţa Roznovanu a fost una dintre cele mai apreciate stăpâne de la Stânca. Edouard Grenier, care o cunoscuse îndeaproape, îi lăuda incontestabilele calităţi fizice şi manierele desăvârşite cu care îşi întâmpina  oaspeţii: „Nimeni n-avea grand air ca dânsa. Fie în palatul de la Iaşi, fie în castelul de la Stânca, primea lumea cu cea mai plăcută ospitalitate“.
Nici ţăranii de pe moşie nu erau uitaţi de Maria Roznovanu, care se ducea „în sat, pe jos, ca să aducă alinări şi ajutoare în cocioabele cele mai ticăloase ale ţăranilor“.
Cel care a moştenit castelul a fost fiul Marghioliţei, numit Nicolae, dar alintat Nunuţă. Acesta a moştenit nu numai Stânca, ci şi farmecul părinţilor. Nunuţă a avut un stil de viaţă mult asemănător cu al tatălui, irosind bani cu numeroase petreceri.
În 1891, înainte de a muri, acesta a cerut să fie îngropat în biserica de la Stânca. Castelul trecea în proprietatea celei de-a doua soţii, Lucia, şi a fiului Anton. În 1907, castelul a găzduit o recepţie dată în onoarea  perechii princiare Ferdinand şi Maria. Zece ani mai târziu, cei doi vizitează din nou castelul, însă în calitate de regi.
În 1934, Anton Roznovanu, fiul lui Nunuţă, conştient fiind de valoarea colecţiei documentare de la castel, o vindea Arhivelor Statului din Iaşi, punând-o în felul acesta în siguranţă.

Distrugerea castelului şi comoara nedescoperită
Poziţia castelului, în apropierea Basarabiei şi a liniei frontului, a contribuit decisiv la distrugerea sa.
Încă din timpul primului război mondial, soldaţii ruşi au făcut numeroase săpături la Stânca Roznovanu căutând, fără rezultat, o aşa-zisă comoară ascunsă de eterişti în prejma castelului în timpul evenimentelor din 1821. Ruşii credeau, la fel ca şi mulţi dintre localnicii de astăzi, că aici fusese ascunsă o comoară conţinând încărcătura a 14 căruţe pline cu obiecte de aur şi argint.
Scăpată de investigaţiile ruseşti din Primul Război Mondial, moşia şi castelul au fost devastate în Al Doilea Război Mondial. Proprietarii erau Anton Roznovanu şi fiul său Niky, casătorit cu Ana Băncilă, fiica pictorului Octav Băncilă. Adeseori, vara, familia Roznovanu venea la Stânca, însoţită de prieteni.
În iunie 1941, Regimentul 6 vânători şi 7 Prahova au devastat castelul şi i-au golit crama. Cu toate protestele şi anchetele iniţiate de Anton Roznovanu, bunurile nu au putut fi recuperate.
Din  ceea ce mai rămăsese, boierul Roznovanu a încărcat două valize pe care le-a dus în casa lui din Bucureşti. Din nefericire, şi aceste ultime bunuri şi bijuterii au fost furate de sovietici în 1945, atunci când i-a fost evacuată reşedinţa.
În perioada mai-iunie 1944, castelul şi biserica au fost bombardate de trupele germane şi sovietice. Din luxosul castel de altădată au mai rămas doar nişte vagi ruine de la beciuri. La fel ca şi la Cepleniţa, localnicii au folosit cărămida castelului pentru a înălţa o nouă biserică în sat. În compensaţie, în acest lăcaş de cult au fost reînhumaţi Nunuţă Roznovanu şi fiul său Emanuel.
Ironia sorţii face ca pe locul unde altădată se înălţa semeţ castelul Roznovanilor să existe astăzi doar o cruce pusă în memoria soldaţilor căzuţi acolo. Peste locul unde acum 200 de ani se auzeau râsete, şoapte de dragoste şi clinchetul clistalin al paharelor de şampanie, astăzi s-a aşternut tăcerea şi, mai mult decât atât, uitarea.
 



14 - căruţe pline cu obiecte de aur şi argint ar fi ascunse sub zidurile de la Stânca

 

 

Versiune mobil | completa