„Îmi plac benzile desenate“

„Îmi plac benzile desenate“

A făcut grafică, afişe, ilustraţie, coperţi de carte, scenografie şi emisiuni TV. Din spirit practic, a ales proiectarea. Astăzi, un raft lung cât ultimii 18 de ani, populat de albume, îi dezvăluie BD-filia

Sunt spaţii care te co­ple­şesc. Au rafturi peste rafturi, cărţi peste cărţi, alte rafturi, cd-uri, dvd-uri, alte cărţi. Deloc dezordine, ba dim­potrivă, armonie, eleganţă. Printre ele, o chitară electrică şi vocea lui Frank Zappa. Sunt oameni care te copleşesc. Au citit cărţile, au ascultat muzica, au amenajat locurile în care picioarele vor să se oprească şi timpul aleargă. Mati Botezatu, architect matur, fost grafician, fost realizator al unui mare nu­măr de emisiuni la TVR Iaşi şi autor de benzi desenate, este unul dintre cei puţini. A început să publice de la 14 ani, căci nu s-a putut  împotrivii chemării vi­zualului.
Revista „Pif“, cea care a dat cu­loare multor copilării şi ti­ne­reţi în perioada comunistă, l-a familiarizat cu un produs nou - banda desenată. Pe scurt, BD. Plăcerea lecturii s-a rami­fi­cat şi a născut, după o perioadă de exersare, satisfacţia creării unor producţii proprii. Deşi nu mai desenează (decât sporadic) din 1991, deţine aproape 400 de albume de BD, aliniate pe sin­gurul raft ce le suportă în sigu­ranţă greutatea. Cel mai apro­piat de pardoseală.


„Imago“

Mati Botezatu nu e un con­sumator întâmplător de BD. Ani buni a făcut grafică, afişe, ilus­tra­ţie şi coperţi de carte, sce­no­gra­fie. „În 1974 am realizat o ex­po­ziţie de grafică (în Sala Pa­şilor Pierduţi a Universităţii „Al.I.Cuza“). Se prefigura un lucru nou, plecat dintr-un fel de transpunere grafică a metodei reducerii la absurd - preluată din matematică. Rezultanta vizuală era o sumă de aberaţii, pornită din percepţia eronată a unor elemente spaţiale, trans­pu­se deliberat aiuristic pe su­prafaţa 2D a hârtiei. Dar, trebuie să recunosc, am perceput toată activitatea asta ca una pe plan secund, căci arhitectura nu îţi lasă foarte mult timp liber. Benzi am publicat şi înainte de ‘90 şi nu doar în reviste pentru copii sau în almanahuri. Au apărut  în programul de sală de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, sau incluse în afi­şele pe care le-am lucrat pentru spectacolele Teatrului „Lucea­fărul“.  Timpul democraţiei a adus cu sine o oarecare di­minuare a atenţiei faţă de cul­tură şi, im­pli­cit, o scădere a veniturilor ar­tiş­tilor, aşa că a ramas acolo unde activitatea este în mare mişcare: pro­iec­tarea. Nu înainte de a face o în­cercare destul de ambiţioasă: prima revistă de BD din Ro­mâ­nia de după ‘89, „Ima­go“. Editorialul introductiv, marca Luca Piţu, dădea indicii despre un produs, un mesaj, ceva mai mult decât un „bede“.
„Imago“, în ciuda unor autori motivaţi şi entuziaşti, nu a avut noroc. Primul număr a rămas ul­timul, pentru că nu a avut di­fu­zare. „A fost scoasă într-un ti­raj foarte mare şi trebuia răs­pândită. Dar editorul, revista „Con­vorbiri literare“, nu s-a ocu­­pat îndeajuns şi între­prinderea s-a autodizolvat“. Oda­tă cu ea, au­torul a devenit doar un cititor (exceptând câte­va planşe spo­radice, alături de producţia de scenarii BD - păs­tra­tă la sertar).


Pentru consum
„În anii de dinainte de ‘89, ci­team reviste cu benzi dese­nate, în măsura în care reuşeam să le găsesc. În Franţa, banda de­se­nată care solicită un anumit ni­vel de înţelegere este denumită BD pentru adulţi. Planşele publicate în reviste, integral sau în episoade, sunt reunite în albume. Un album cuprinde, în medie, 50 de planşe (alb-negru sau color), însă se întâmplă uneori să ajungă la 200. Atunci când un album face să aibă ur­mare, seria formată (deter­mi­nată de succesul la public) nu­mără 10-20-30 şi chiar mai mul­te  tomuri.  Nu de puţine ori se practică reunire a acestora într-o „integrală“ - respectiv un super­album colector. Prezen­ta­rea grafică şi calitatea ope­ra­ţiu­ni­lor de legătorie  fac aceste pro­duse compatibile calitativ cu albumele de artă“.
Începutul imensului raft a fost albumul cu numărul 1 pe care, surprinzător, nu l-a cum­părat. În ‘90, francezii au adus cărţi la Bucureşti, cum se prac­tica, sub forma unui fel de „aju­tor“ dat imediat după Revoluţie. S-a organizat distribuţia lor. A adu­nat câteva cupoane, oferite de un ziar, care îi dădeau drep­tul să îşi aleagă trei cărţi. Dintr-o bibliotecă-gigant. Şi una dintre ele a fost un album de BD. Pe al doilea l-a primit cadou - un album de excepţie, al cărui scenarist era regizorul Federico Fellini - „şi el mare pasionat al genului altfel numit povestire ilustrată secvenţială, nu foarte îndepărtat, prin unele meca­nis­me, de cinematografie.“
Despre cum s-au înmulţit albumele de bandă desenată în biblioteca lui Mati, pot povesti prietenii. Cei care au călătorit în Franţa şi care trebuiau să vi­zi­teze librăriile în căutarea al­bu­melor de pe lista de pre­fe­rinţe.
„Vin destul de încărcaţi. Deja am 19 primite anul acesta. Le scriu ce doresc să îmi aducă şi ceea ce ştiu că pot să găsească direct de pe rafturi. Acelea mai rare le primesc prin bunăvoinţa bunului meu prieten MDG, care le comandă din vreme prin In­ter­net şi apoi le poartă pe ae­ro­porturi, în valiză - renunţând să-şi aducă, în favoarea pasiunii mele, propriile cărţi, aban­do­na­te la Paris. O dată pe an, când ajung în Franţa, le aleg singur din librării. De regulă, rămân consecvent admiraţiei pe care o am pentru autori ca Pratt (maes­trul scenariului), Moebius (maestrul fanteziei şi abilităţii gra­fice), Prado, Manara, Schui­ten, Bilal, Comes, Makio, Maes­ter, Gotlib, Mandrika, Caza (nu foarte mulţi, dar nici puţini)“.


Colecţie
Nu a ales piaţa românească dintr-un singur motiv: nu prea există, deşi păstrează toate creaţiile autorilor din ţară. Ca dintr-o altă lume, librăriile pa­ri­ziene deprimă vizitatorul cu o ofertă serioasă, substanţială. Franţa atribuie BD-ului statutul (preţios) de a noua artă. Există aproximativ 200 de edituri care publică, în mod constant, o astfel de producţie. Preţul unui album de BD, în ciuda apa­ren­ţelor, nu e ridicat. Cele mai ief­tine costă 9-10 euro, media fiind de 12-13 euro. În acelaşi timp, există o bursă a albumelor şi un intens comerţ cu planşe ori­gi­nale sau titluri în serie redusă.  Şi totuşi 400 de albume în­seam­nă, mai mult decât o in­ves­tiţie, co­e­­renţă. „Colecţie“ su­nă nu doar cli­şeic, ci şi departe de in­ten­ţiile lui Mati. „Când iei pro­duse de serie, nu te poţi numi co­lec­ţionar. Nici nu e asta esen­ţa, le cumpăr pentru că îmi place să le citesc, nu ca să le ex­pun. Sunt mai degrabă con­su­mator“. Dar „tezaurul“ său de BD-uri ar putea depăşi multe bib­lioteci anemice, deloc spe­cia­lizate.


Festival, la Iaşi
În momentul de faţă, banda desenată nu este cultivată şi nu se găseşte pe primele locuri în lista preferinţelor românilor, în timp ce, pe acest domeniu, fran­cezii bat recorduri de vânzări. „Salonul Internaţional anual de BD, care va avea loc peste câ­teva luni la Constanţa, prin stră­dania  consecventă a d-lui Dodo Niţă, animatorul aso­cia­ţiei BD-fililor din România, în­cearcă să impună şi fenomenul atât de pre­zent în zonele tra­di­ţionale în care este consacrat de peste 100 de ani şi să facă să se mişte lucrurile acestea şi pe la noi. De altfel, banda desenată are o im­por­tantă componentă educati­vă. Există manuale şco­lare pre­zentate sub formă de BD-uri şi chiar Biblia din peste 1.000 de planşe excelent de­se­nate“.
Din acest motiv, manifes­tă­rile de o amploare ceva mai lar­gă, pot avea răsunet. Ediţia a XIX-a a Salonului Internaţional de BD va avea loc aproape sigur la Iaşi, anul viitor. „Ne-am dori să îi aducem pe Schuiten (gra­fi­cian) şi pe Peeters (scenarist), autorii albumelor din extra­or­di­nara serie „Les Cites Ob­scu­res“ („Oraşele Obscure“). Una din idei este să îl invităm şi pe Umberto Eco, în măsura în care vom reuşi, pentru a ţine o con­fe­rinţă. El e un foarte bun cu­nos­cător al feno­me­nului BD. Sper să avem spri­ji­nul Ateneului Tătăraşi, in­stituţie ce ar putea pa­trona Salonul, şi al Centrului Cultural Fran­cez“. Ca la orice salon de gen, din program nu vor lipsi expoziţiile, fil­mele rea­lizate după BD-uri celebre, con­cursurile pentru copiii talentaţi şi alte manifestări ce vor să aducă „a noua artă“, deloc lip­sită de controverse, în atenţia unui public nu îndeajuns de iniţiat, pentru „a prinde gustul“. Ca prim pas.
Educarea o va face fiecare, oda­tă „contaminat“ pentru că simpla parcurgere nu e sufi­cientă.
 „Aceasta ar fi şi încăr­că­tura de idei a cărţii la care lu­crez: „BD - Începe aventura !“: în afară de acel „Îmi place“, care e pur personal şi care, în ge­neral, dezvăluie admiraţia către pro­dusele artistice , trebuie fă­cut apel la identificarea, ju­de­carea mijloacelor artistice de care
s-au servit creatorii, pre­cum şi la înţelegerea criteriilor es­te­tice. Ca urmare, şi nu lesne, se poa­te descoperi amprenta sti­lis­tică, aportul creativ, imen­sa în­căr­cătură de fantezie în  exer­ciţiul transpunerii acestora cu mă­iestrie. Trebuie să te co­nec­tezi la tot ce e în jurul fe­no­me­nu­lui, la literatură, grafică, ci­ne­­ma­­tografie“.



CE ESTE BANDA DESENATĂ?
Deşi e greu de găsit o definiţie care să satis­facă pe toată lumea, banda desenată (numită şi BD) este în acelaşi timp o artă şi un ade­vărat fenomen mondial. Deseori numit cea de a noua artă, BD-ul este „explicat“ de autorul şi teoreticianul american Scott McCloud ca o „juxtapunere voluntară de imagini în secvenţe destinate a transmite informaţii şi/sau a provoca o reacţie estetică unui cititor“. Cu alte cuvinte, BD-ul ar putea fi definit ca o poveste spusă în imagini şi text.

Unde se găseşte

Puţin cunoscut la noi, BD-ul este consumat în cantităţi uriaşe în restul lumii. Există trei „focare“ mari de BD: cel vest-european, în special spaţiul franco-belgian (dar şi Spania, Italia şi Marea Britanie), cel nord-american (unde atotputernice sunt comics-urile) şi cel asiatic, dominat de manga, forma japoneză a benzilor desenate. Japonia este aproape un caz aparte, BD-ul fiind aici un adevărat fenomen de masă, cam 50 la sută dintre japonezi citind, conform estimărilor, măcar o manga pe săptămână. Aici BD-urile sunt considerate, în principal, un produs de
con­sum şi sunt publicate, de obicei, în sute de reviste de sute de pagini, vândute în tiraje de milioane.

Scurtă istorie
Deşi originea acestei arte a fost căutată de entuziaşti în manuscrise medievale, în tapiseria de la Bayeux sau chiar în celebra Columnă a lui Traian (practic monumentul este o bandă „sculptată“ care prezintă povestea cuceririi Daciei de către romani, nu?) mai cinstit ar fi să spunem că BD-ul a apărut în Europa în secolul XIX şi că a fost popularizat  în paginile publicaţiilor de pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, mai ales în SUA unde, sub forma „strip-urilor“ din ziare a început să se bucure de un succes de masă. În primele decenii ale secolului XX, comics-urile americane începe să domine tot mai mult presa adresată copiilor dar, din anii ‘30, odată cu mutarea strip-urilor din ziare în periodice specia­lizate, îşi găseasc „adepţi“ şi în rândul adolescenţilor şi chiar a adulţilor. Este perioada în care se nasc primele mari vedete ale genului, în special eroii americani ai comics-urilor“ precum Flash Gordon sau Mandrake, dar şi primii mari supereroi, Batman şi Superman. Comics-urile au un succes tot mai mare în întreaga lume. Din anii ‘50 însă , Japonia începe să îşi dezvolte propria industrie sub influenţa lui Osamu Tezuka, un autor numit pe drept „Disney-ul nipon“. În acelaşi timp, BD-ul câştigă tot mai mult teren şi în Europa odată cu succesul unor serii precum „Tintin“ sau „Asterix“ şi apariţia unor reviste extrem de populare - „Pilote“ şi „Vaillant“ (aceasta din urmă avea să se transforme în cunoscutul „Pif“). Odată cu anii ‘60, banda desenată încearcă să se desprindă de copilărie prin creaţiile francezului Jean-Claude Forest în Europa şi cele din underground-ul american, experimentele prelungindu-se, în următoarea decadă, în paginile unor reviste devenite azi legendare precum „Metal Hurlant“ sau „A Suivre“. Este momentul în care apar primele încercări de critică şi teorie ale acestei arte, dar şi momentul în care BD-ul în sine încetează să se mai adreseze exclusiv publicului tânăr şi foarte tânăr şi începe să fie gustat şi apreciat din ce în ce mai mult de adulţi. Spre sfârşitul anilor ‘70, legătura tot mai vizibilă cu literatura „explodează“ prin succesul termenului de „roman grafic“ lansat în SUA de cunoscutul autor Will Eisner, şi cel de „roman în benzi desenate“, în Europa, unde a fost adoptat iniţial pentru a promova celebra serie de BD „Corto Maltese“ (una dintre capodoperele genului) a italianului Hugo Pratt.



Cenuşăreasa artelor
Mulţi nu ar pune nici în ruptul capului un semn egal între BD şi artă. Adevărul este că, la fel ca şi muzica pop şi romanul poliţist (şi cinema-ul, la începuturile lui), BD-ul a avut multe de tras până să se bucure de o verita­bilă recunoaştere.  Ţinând în egală măsură şi de arta plastică şi de literatură dar re­ne­gat de ambele, BD-ul a fost, decenii la rând, considerat doar un mijloc de divertisment pentru copii. Astăzi însă, sunt din ce în ce mai mulţi cei care recunosc BD-ului statutul de „artă“. „Multă vreme“, se arată în pre­faţa Dicţionarului Larousse al Benzii De­senate, „banda desenată a fost cantonată la rangul de sub-cultură, când nu era de-a dreptul proscrisă (...). De câteva decenii însă, totul s-a schimbat în această privinţă. BD-ul a devenit ce-a de a 9-a artă, apărută în paralel cu cinema-ul şi fotografia. A cucerit toate mediile şi face obiectul multor teze, seminarii, colocvii şi târguri. A ajuns să fie predată în şcoli şi universităţi şi beneficiază de recunoaştere oficială“.



Asterix- mai tare ca Harry Potter
- Cele 24 de albume ale seriei „Tintin“ s-au vândut în întreaga lume în peste 200 de milioane de exemplare, iar cele 42 de volume din seria japoneză „Dragon Ball“ în peste 250 de milioane.
- Ultimul album din seria „Asterix“, „Le Ciel lui tombe sur la tete“, a fost editat în 2005, numai pen­tru piaţa francofonă, în 3,4 milioane de exemplare din care, în două luni de zile, se vânduseră 2,4. Albumul a fost, în acelaşi an, cea mai bine vândută carte din Franţa, surcalsându-i pe „Harry Potter“ şi „Codul DaVinci“.
 

 

Versiune mobil | completa