Strălucirea pierdută a Străzii Lăpuşneanu

Strada Lăpuşneanu, iniţial denumită Uliţa Sârbească, a fost una dintre cele mai circulate artere ale Iaşu­lui. Acest fapt se datora, în mare măsură, magazinelor şi loca­lu­rilor elegante care, prin măr­fu­rile lor de calitate atră­geau per­manent clienţii şi ofereau bună dispoziţie. FOTO: DJAN Iasi

Strada Lăpuşneanu, iniţial denumită Uliţa Sârbească, a fost una dintre cele mai circulate artere ale Iaşu­lui. Acest fapt se datora, în mare măsură, magazinelor şi loca­lu­rilor elegante care, prin măr­fu­rile lor de calitate atră­geau per­manent clienţii şi ofereau bună dispoziţie.


Uliţa Sârbească
Uliţa Sârbească începea de la intersecţia uliţei Golia cu ulicioara ce ducea spre Sfântul Spiridon şi se termina în apropierea bisericii Sfântul Neculai cel Sărac (aflată în zona actualei Case de Cultură a Studenţilor).
În secolul al XVII-lea, Uliţa Sâr­bească se contura ca „un drum bătătorit prin purtarea oamenilor şi a vitelor trăgătoare”, pentru ca, la mijlocul secolului următor, strada să devină o lo­ca­ţie importantă pentru meş­te­şu­gari, negustori şi mici boieri.
Într-un catastif din 1755, pe această stradă erau con­semnaţi  44 de proprietari, iar în 1774 pe Uliţa Sârbească se găseau 27 de case, nouă dughene şi trei câr­ciumi. Fiind foarte circulată, uli­ţa a început să fie podită cu traverse de lemn încă din anul 1763. Strada a început să-şi schimbe radical înfăţişarea abia în veacul al XIX-lea, când vechile case au fost înlocuite de clădiri maiestuoase, cu două sau chiar trei eta­je, care stârneau mirarea şi admiraţia trecătorilor.
Tot în acest secol, mai precis în 1873, Uliţa Sârbească şi-a schim­bat denumirea în Strada Lăpuşneanu.


O stradă ca un mall

Strada Lăpuşneanu făcea, cu două secole în urmă, deliciul  împătimiţilor de cumpărături. Ca un veritabil mall, oferea celor interesaţi cele mai tentante mărfuri. Aici îşi aveau sediul bijutierul Guillaume Natansohn, care în fiecare dimineaţă obiş­nu­ia să meargă acasă la clienţii fideli cu ultimele noutăţi şi pietre pre­ţi­oase primite.
Wilhelm Gruchol patrona un magazin de croitorie şi articole vestimentare de lux. Alte magazine de croitorie erau deţinute de francezii Martin şi M-me Gènie Fournel. Delpeche îşi în­cân­ta clienţii cu pălării fascinante. Maugsch, Hirsch şi Finke ofereau cum­pă­ră­to­rilor noutăţi muzicale şi produse de pape­tă­rie. Parfumuri cu esenţe delicate puteau fi achiziţionate de la Robert sau de la fraţii Petit. Băcăniile Ermacov, Smirnov, E­gor Ivanov încântau întotdeauna gurmanzii cu produse alimentare de calitate, dublate de „serviciul prompt şi preţurile moderate”. Băcănia fraţilor Smir­nov era foarte popu­la­ră. Vasile Panopol îşi amintea că la „ceasul sfânt al aperitivului” aceasta se umplea cu clienţi. Pe lângă civili, băcănia era frecventată şi de ofiţerii regimentului de roşiori, care veneau adeseori în mare goană, îndrumaţi de colonelul lor, „bombănind oarba disciplină care-i reţinuse atât de mult la îndatoriri”.


Paradisul dulciurilor
Celebre în epocă prin produsele lor savuroase erau cofetăriile de pe strada Lăpuşneanu. Cofetăria lui Georges şi cea condusă de M-me Alexandre (Sfet­co­vici), de origine poloneză, erau frecventate de toţi împătimiţii de dulciuri.
M-me Alexandre, pe lângă cofetărie, avea şi o grădină în care, vara, artişti, comedianţi şi cân­tă­reţi dădeau reprezentaţii. Cofetarul Pasini era renumit pen­tru îngheţata şi pentru „bombele sale glacè”. „Era o îngheţată sub formă de bombe, după care... se topeau ieşenii”, aşa cum îşi amintea Rudolf Suţu. Nici cofe­tăria elveţianului Richard Tuffli nu se lăsa mai prejos. Oferta de prăjituri, şase la un leu, era imbatabilă, tentând de fiecare dată cli­enţii.
Doamnele şi domnişoarele care se întorceau după plimbarea făcută pe Copou erau servite în trăsură cu produsele cerute. Cu timpul, aşa cum scria Vasile Panopol, „ele au început să pătrundă în local, spre indignarea lumii de modă veche”.
Ora de întâlnire a dependenţilor de dulciuri şi conversaţii era 4 du­pă-amiaza. Era momentul în care Nabuco Sturdza, Iancu Rallet, Alecu şi Ştefan Gane, Lascăr Rosetti şi mulţi alţii se întâlneau la Tuffli. Tonul convorbirilor era glumeţ : „Vorbe urâ­te nu se rosteau. Anecdotele, chiar cele mai picante, circulau, povestite cu reticenţe”.
Tot pe această stradă se mai găseau: Coloseul Bragadiru, transformat mai apoi în restaurantul Elysée, tipografia ziarului Opinia, Cercul avo­ca­ţ­ilor, Casa Corpului Didactic, Agenţia Teatrală Braşcu, sălile de cinema Elysée şi Trianon.


“Banda neagră”
La parterul Creditului Urban, Max, un fost chelner al restaurantului din gara Paşcani, deschisese un local cu o vastă gră­di­nă care se întindea şi pe locul actualului cinema Republica.
În localul patronat de Max îşi avea sediul un grup de tineri petre­căreţi denumiţi, de cei mai pu­ţin binevoitori, „banda neagră”. Era compusă, în majoritate, din „cuconaşi din cele mai bune familii din Iaşi”. Cum reacţiile şi convorbirile lor „nu erau pe placul paşnicilor consumatori”, le fusese rezervată o cameră din dreptul ieşirii, pentru întâlniri.
Se pare că din această bandă, aşa cum afirma Panopol, făceau parte tineri din familii boiereşti cu tradiţie şi aşa se poate explica şi indulgenţa obişnuiţilor lo­ca­lului.
Acestei bande slobode la gură şi libertine i se alăturau, din când în când şi bătrânii Grigore Kogălniceanu, Alecu Cantacuzino Paşcanu. Fiul lui Vasile Pogor, Vasile Panopol, recunoştea la bătrâneţe apar­te­nenţa sa la „banda neagră”: „am făcut parte şi eu dintr-însa, măgulit, la vârs­ta tinereţii, de a fi primit la sfaturile unor simandicoşi şi atât de deochiaţi prieteni”.


Reşedinţele celebre ale Străzii Lăpuşneanu
Dintre clădirile reprezentative de pe această stradă amintim pe cele deţinute de familiile Mavrocordat, Walter, Lapedatu, Flachner, Drosu şi Istrati. Cea mai importantă clădire a străzii Lă­puşneanu la 1850 era casa spătarului Nicolae Cantacuzino Paş­canu. A avut o istorie tumultu­oasă şi mulţi proprietari de no­to­rietate. Din 1859 până în 1862, aceasta a fost reşedinţa  domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În 1866 i-a aparţinut lui Nicolae Ghica Co­mă­neşti şi lui Al. Barbu Ştirbey, pentru ca în 1886 clădirea să intre în proprietatea Creditului Urban.
În timpul primului Război Mon­dial, între anii 1917-1918, clădirea a devenit, încă o dată, reşedinţă domnească, adăpostindu-l pe regele Ferdinand. As­tăzi este Muzeul Unirii. Vizavi de acesta se găsea casa lui Nicolae Istrati, cunoscut militant anti-unionist. În epocă, cele două case au intrat într-un interesant război al iluminaţiilor, în funcţie de evenimentele care favorizau fie tabăra unionistă, fie pe cea separatistă.
Tăcerea aşternută asupra mişcării separatiste a afectat şi faima casei lui Istrati: aceasta a rămas în picioare până astăzi, fiind transformată în spaţiu comercial, dar nicio inscripţie nu-i pomeneşte trecutul. De­mo­lă­ri­le din perioada comunistă au lăsat strada Lă­puş­neanu precum o dantură cu dinţi lipsă.
Municipalitatea a anunţat un proiect de regenerare urbană, dar acesta întârzie să se materializeze. Strada şi-a pierdut stră­lucirea şi funcţionalitatea de altădată. Pentru vizitatorii care nu îi ştiu istoria, strada Lă­puş­neanu pare un loc obişnuit.
 

 

Versiune mobil | completa